sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Despre demonii care le îndeamnă pe femei să încalece pe mătură



Aproape toţi specialiştii în taxinomie (arta clasificărilor) au comentat tipologia animalelor, citată de Borges în eseul Limba analitică a lui John Wilkins. Jorge Luis Borges atribuie această clasificare autorului (sau autorilor) unei enciclopedii chinezeşti... Mult mai puţini au sesizat însă că această enciclopedie (şi această clasificare) reprezintă, în realitate, invenţia ironică a lui Borges. O mistificație, cum ar veni.

Michel Foucault, de exemplu, nu pare a fi băgat de seamă parodia şi vorbeşte, în prefaţa la Cuvintele şi lucrurile, doar pe temeiul acestei ilustraţii dubioase, de taxinomiiile aberante ale savanţilor orientali, despre “farmecul exotic al unei gîndiri diferite”.

Voi cita în cele ce urmează clasificarea analitică a lui Jorge Luis Borges, pentru a avea un termen de comparaţie cu ceea ce va urma. Iată acest paragraf proverbial: “în străvechile pagini [ale enciclopediei chinezeşti] stă scris că animalele se împart astfel: a) aflate în proprietatea împăratului, b) îmbălsămate, c) îmblînzite, d) purcei de lapte, e) sirene, f) animale fabuloase, g) cîini în libertate, h) incluse în prezenta clasificare, i) care se agită ca smintitele, j) nenumărate, k) desenate cu o pensulă foarte fină din păr de cămilă, l) et caetera, m) care tocmai au spart urciorul, n) care de la distanţă par muşte”. Fără îndoială, Borges s-a amuzat copios.

În domeniul enumerărilor deceptive, Jorge Luis Borges nu este unic. Putem consemna cel puţin un rival de temut, un demonolog. Se numea Alphonso de Spina. A trăit pe la 1472, dar nu mai tîrziu. A redactat o lucrare cu titlul Întăritorul credinței. În partea a cincea a tratatului, Alphonso de Spina propune o clasificare a demonilor. Vast program!

Tipologia lui are, aproximativ, aspectul de mai jos: a) demoni care influenţează negativ soarta omului, b) care sînt străvezii ca strigoii, c) incubi şi succubi (o singură categorie), d) care umblă în grupuri precum hipsterii, e) care de aproape seamănă cu pisicile, iepurii, cîinii sau alte fiinţe familiare, f) care induc coşmaruri, g) care se nasc din amestecul sămînţei omeneşti cu o sămînţă demonică, h) înşelători, perfizi, feloni (o singură specie), i) care îi persecută pe sfinţi, f) care îndeamnă femeile bătrîne să încalece pe mătură şi să străbată întunecimile pînă la sabat.

Rezultă, dacă nu greşesc, zece specii. Clasificarea mi s-a părut ireproșabilă. De aceea am amintit-o aici.


Citiţi în continuare!

luni, 30 octombrie 2017

Ce am citit în octombrie și nu va mai trebui să citesc luna viitoare




1. Cees Nooteboom, Pierdutul paradis, traducere din neerlandeză și note de Gheorghe Nicolaescu, București: Humanitas Fiction, 2015, 184p. Un critic literar olandez se intersectează cu o femeie misterioasă pe nume Alma. Mai întîi în Perth, Australia, la o vînătoare de „îngeri”. Criticul se îndrăgostește fulgerător de unul dintre ei (femeia deghizată în înger este chiar Alma). A doua oară la un sanatoriu pentru hipertensivi și nevrotici supraponderali. Cu degete experte, fostul înger îi face masaj. El ar vrea să-l corupă la o viață terestră. Dar femeia-înger, nu și nu. Cum ar veni, criticul nostru n-are noroc la îngeri. Misterioșii îngeri nu vor să coboare pentru totdeauna din văzduh. Într-un cuvînt: un roman mai bun decît mă așteptam. Merită să-l citiți.

2. Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăsești, traducere de Vali Florescu, Iași: Polirom, 2011. Faptul cel mai ciudat din romanul lui Ishiguro este că „donatorii-clone” sînt liberi. Dar ei își asumă condiția ca și cînd ar fi necesară și ar ține de o fatalitate. Nu înțeleg de ce unii critici au văzut în roman un horror. Nu este un horror. Ishiguro a scris un roman despre condiția umană (omul ca ființă supusă) și despre cît de fragilă este iubirea, cînd îți accepți soarta fără un singur murmur...

3. John Williams, Augustus, traducere de Ariadna Ponta, Iași: Polirom, 2017. Dacă ignori biografia împăratului, cartea este ok. Dacă o știi de la școală (fiindcă ți-a plăcut istoria), îți rămîne să admiri procedeele narative puse în joc de autor, abilitatea scriitorului. Nu mai există surpriză (nici invenție și desfășurare epică), și te mulțumești cu isprăvile celui care a scris. Viața lui Augustus rezultă din epistole și pagini de memorii, niciuna a lui. Un roman bun, dar situat valoric sub Stoner.

4. Robert Graves, Eu, Claudius, împărat, traducere de Silvian Iosifescu, București: Humanitas, 2003. Un roman amuzant și mai bun, probabil, decît Augustus, din pricina căruia am și citit vechiul roman al lui Graves (a fost tradus în română pentru prima dată în 1942), mai inventiv, mai destins, mai pe gustul meu.

5. Michael Connelly, Blood Work (Piste false), traducere de Irina Negrea, București: Editura Orizonturi, 2003. Pe 21 octombrie, a trebuit să merg la Cluj, într-o comisie de doctorat. Am luat cu mine o carte destul de groasă. Pe drum am citit cîteva pagini din roman. Mi s-a părut foarte bun. Vă va mira, poate, această apreciere după ce am scris cum am scris despre crime novels. E vorba de un roman polițist în sensul cel mai pur. Un detectiv ieșit la pensie (din cauză de boală) e chemat să descurce ițele unor crime. La un moment dat, își dă seama că ancheta îl privește în mod direct. S-ar putea, cît de ciudat!, ca beneficiarul crimelor să fie chiar el... Dacă găsiți cartea în bibliotecă (sau pe un site cu lucrări piratate) și aveți cîteva ore libere, vă recomand călduros s-o citiți.

6. Charles Dantzig, Pourquoi lire?, Paris: Grasset, 2010. Un eseu săltăreț, în stilul cel mai frivol cu putință. Tipic franțuzesc: superficialitate jovială. Un detaliu amuzant dintr-o fantezie a eseistului: la defilări regina Elisabeta a II-a citește pe genunchi Proust. Tot cu acest prilej, venerabilei regine îi vine ideea să scrie un roman de amor. Din păcate, reginele nu au voie să se ocupe de compuneri. Și așa se pierde o vocație...


Constat că n-am citit prea mult. Mi se pare firesc. Tocmai produc un curs nou despre Beliefs și am de străbătut o vastă bibliografie despre justificarea opiniilor, despre diferența dintre credința-în și credința-că și, mai ales, despre vanitatea lor. Ne trăim viața conform unor opinii (beliefs), dar toate aceste păreri (în care credem ferm), la un examen mai acid, își vădesc inanitatea...


P. S. În imagine: o ilustrație de Pascal Moguérou.


Citiţi în continuare!

joi, 26 octombrie 2017

Cum s-a făcut de n-am citit pînă acum Mîndrie și prejudecată?



Tare mă tem că în nota de ieri am omis esențialul. Nu recitesc nu numai pentru că nu am timp pentru asta, ori pentru că mă tem de dezamăgiri (inerente, altminteri, gustul nostru se schimbă în timp), dar nu recitesc (prea des) și pentru motivul că sînt foarte conștient de numărul imens al cărților semnificative, pe care încă nu le-am deschis.

Dacă există măcar un cititor bun pe lumea asta, cu siguranță că nu eu am fost acela. Nimeni n-a citit tot, asta nu-i cu putință în universul sublunar. Dar vreau să recuperez măcar o parte infimă din ceea ce încă nu am citit, deși nici asta nu-i cu putință. Există cărți care m-au dezamăgit, la ele nu voi reveni probabil niciodată, dar există o mulțime de cărți excelente, despre care știu deja o mulțime de lucruri (știm întotdeauna mai mult decît am vrea și ne-am dori), deși nu le-am străbătut. Dacă m-aș apuca să recitesc (a cîta oară?) Demonii lui Dostoievski, ori Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, ar trebui să renunț la toate cărțile pe care n-am avut dispoziția sau norocul să le citesc pînă acum. Și mă refer numai și numai la cărți importante, la clasici. Cînd privesc lista acestor cărți, mă îngrozesc.

Voi începe, astfel, jocul imaginat de David Lodge, în Schimb de dame. Mi-e imposibil, de pildă, să pricep de ce n-am citit Mîndrie și prejudecată de Jane Austen. Am început cartea de o sută de ori, nici măcar nu-mi lipsea din bibliotecă, și de fiecare dată am renunțat. Spre mirarea foarte vocală a prietenilor: „Cum, n-ai citit Mîndrie și prejudecată? Glumești? Atunci ce altceva ai citit?” Întrebarea nu mă ia pe nepregătite, desigur, am răspunsul pregătit: „Lotte la Weimar, ca să vezi!”.

Știu bine că nimeni n-a citit de curînd Lotte la Weimar, dacă nu urmează Germanistica și nu are un examen de dat. Și mai știu că romanul lui Thomas Mann (iată că-l menționez încă o dată pe autor) nu contează ca unul de prim rang. Poți trăi împăcat și fără să fi parcurs Lotte la Weimar. Triumful meu este, totuși, modest, fiindcă știu precisMîndrie și prejudecată reprezintă un roman nu neapărat mai bun (ce înseamnă „bun” aici?), ci un roman mult mai citit și mai discutat mai ales de către publicul simțitor. Și totuși: păcatul de a nu fi citit cartea lui Jane Austen nu se compară cu mica eroare de a fi neglijat Lotte la Weimar. Păcatul meu este, deci, strigător la cer. Voi putrezi în iad.

Concluzia discuției e limpede. Ar trebui să mă apuc de Mîndrie și prejudecată. Dar cînd? Acum nu-mi găsesc nici un chef pentru un roman de îmbufnări feminine și de genuflexiuni masculine, în care ceea ce s-ar putea rezolva printr-un anunț lapidar (o nenorocită de căsătorie), și în cuprinsul unei singure pagini, se rezolvă abia în trei sute, printr-o complicare psihologică gratuită și, de ce să nu recunosc, măcar în ceasul al doisprezecelea, al francheții înțelepte, extrem de plicticoasă.

Deci, nu sînt sigur că voi citi Jane Austen. Am nevoie de încurajări...


P. S. În imagine: Élisabeth Louise Vigée Le Brun (1755 - 1842), Portrait de la baronne Henri Charles Emmanuel de Crussol Florensac, née Anne Marie Joséphine Gabrielle Bernard de Boulainvilliers (1785).


Citiţi în continuare!

miercuri, 25 octombrie 2017

De ce m-am hotărît să nu mai re-citesc nimic și de ce sînt furios că nu mă pot ține de cuvînt



Mi se întîmplă să recitesc destul de rar vreo carte, fiindcă pur și simplu nu am timp. Alții au poate mai mult noroc, un destin mai ferice, citesc mai repede și pricep instantaneu. Eu n-am avut parte de această fericire.

Dacă aș avea și mai mult timp la dispoziție, dacă s-ar lungi zilele și nopțile, tot nu m-aș apuca să recitesc. A, să nu uit (asta e o paranteză), recitesc doar cărți și articole redactate de filosofi, am nevoie de ele la școală, altfel nu m-aș apuca tocmai acum să le citesc a zecea oară (fără să pricep nimic, bineînțeles). Dar în această notă mă refer la cărți de ficțiune. Doar pe acestea nu le recitesc. V-am dezvăluit și motivul: n-am timp. Și nici nu sînt profesor la Litere. N-am timp pentru că sînt foarte curios. Vreau să citesc cît mai mult din ceea ce se scrie și se publică azi, vreau să fiu up-to-date.

Știu, nu e nevoie să-mi amintiți, mulți cititori de vîrsta mea (chiar profesori) se retrag din fluxul feroce / satanic al noilor apariții editoriale și preferă să re-citească. Citesc la țară, au proprietăți, livezi. Și mulți spun: „De la o vreme nu mai citesc, re-citesc. A reciti o carte înseamnă a citi de plăcere. În consecință, eu nu citesc de plăcere.

Cînd vreau să citesc de plăcere, îmi aleg un roman polițist nou, de pildă, Blood Work de Michael Connelly, și încerc să-l descopăr pe asasin și să-l ajut pe detectiv. Dacă autorul e inteligent, dau greș, nu prind nimic. Dacă nu, îl înșfac pe asasin de urechi și-l aduc în fața juraților să dea seama pentru crimele lui odioase. Mă asigur că nu va mai face rău nimănui. Măcar pentru o vreme.

Nu știu dacă ați observat, dar asasinii în serie scapă cel mai repede din pușcărie. Sînt eliberați pentru comportare ireproșabilă. Din păcate, și ei se apucă de scris cărți stufoase, își compun memoriile sau, în cazul cel mai frecvent, devin poeți și compun sonete, versificări criptate. Glorifică Iubirea și veșnicia ei, glorifică Femeia și capriciile ei, glorifică Sexul oral, Doamne, iartă-mă... De aia îi pierdem pe elevi.

Deci, recitesc foarte rar și numai de nevoie. De plăcere (sau în speranța ei), citesc doar cărți recente, de autori în viață, care au avut șansa să fie contemporani cu mine. Ignor astfel cu superbie sfaturile înțelepților. Într-un eseu, intitulat, firește, On Reading Old Books, William Hazlitt zicea că străbate doar cărți vechi și într-un număr foarte, foarte limitat. Și mai zicea: „I hate to read new books”. Nu sînt deloc sigur că citea de plăcere, fiindcă îi prefera pe filosofi, pe clasici, se oprise la Viețile celor 12 Cezari, la diatribele lui Cicero împotriva infamului Catilina, la Anabasis de Xenophon, cred că intuiți ce plăceri subtile trăia :))

Am încercat odată (o singură dată) să recitesc un roman. Era o carte de Sir Henry Rider Haggard, Fiica lui Montezuma. O parcursesem pe cînd eram la colegiu. Îmi aminteam că-mi plăcuse. Copilul e generos din fire, nu are nevoie decît de acțiune, de vestale vulnerate. Deci, m-am apucat să re-citesc. După o sută de pagini, m-am îngrozit de-a binelea. După două sute, eram vînăt. Cum de-mi plăcuse așa ceva, Doamne Dumnezeule? Romanul era înfiorător de prost. L-am dus pînă la capăt ca un mucenic, dar am luat hotărîrea fermă (și destul de isteață, am impresia) de a nu repeta greșeala.

Cărțile citite în copilărie sînt, de obicei, infernale, imposibile. M-am învățat minte o dată pentru totdeauna. Nu mai recitesc nimic decît dacă primesc garanții științifice. Dar, din fericire, nu există astfel de garanții. În materie de plăcere nimic nu e științific. Istoria minte. Iar plăcerile nu se pot repeta. Pînă și cea mai intensă plăcere se uzează. Pînă și cea mai eternă iubire moare după numai trei ani...

Deci, Patricia Meyer Spacks a avut gura aurită. Iată ce spune în legătură cu cărțile de altădată: „We remember a wonderful story, and the story has turned into a cliché” (On Rereading, 2011, p.3). Așa am pățit și eu.

Nu spun că toate cărțile citite cu ani și ani în urmă sînt proaste, nu voi face această eroare retrospectivă, Doamne, ferește! Dar nu mai am încredere în mine. Nu știu dacă mă puteți înțelege, dar Fiica lui Montezuma mi-a zdrobit complet imaginea de sine. Zob mi-a făcut-o. Nu mai am deloc încredere în gustul meu de odinioară, m-am schimbat, sînt cu totul diferit de fostul cititor, cred doar în gustul meu de acum. După care nu mai cred nici în el...

Și oricum, chiar dacă aș vrea să re-citesc Război și pace, nu (mai) am timp...


P. S. În imagine: Jean Jacques Henner (1829 - 1905), La femme qui lit: La Liseuse (recto, 1883).


Citiţi în continuare!

joi, 19 octombrie 2017

Cum poți scăpa de sărăcie fără să muncești și cheltuind zilnic orice sumă vrei



Lucius Annaeus Seneca este foarte afecționat pe FB. Are și pagină personală. Se citează din scrierile sale mai multe ziceri decît din eseurile lui Octavian Paler. Și pe bună dreptate.

Seneca a fost memorabil cu două milenii mai devreme. Banalitățile lui sînt mai proaspete, cum ar veni, decît lapalisadele lui Paler. Cea mai tare dintre toate (ale lui Paler) mi se pare aceasta: „Ceea ce nu ai trăit la timp nu vei mai trăi niciodată” (s-ar prea putea ca enunțul să fie apocrif). Spusa este atît de vagă încît poți înțelege prin ea absolut orice. Dacă n-ai murit la timp, nu vei mai muri niciodată. Dacă nu te-ai bucurat de vin la tinerețe, nu vei mai simți niciodată gustul și atracția vinului. Dacă n-ai iubit la pubertate, nu vei iubi nici la bătrînețe. Dacă nu te-ai întîlnit cu femeia vieții la 19 ani, n-o vei întîlni nici la 45. Ar fi culmea! Ambiguitatea produce întotdeauna impresia de mister virginal, de confidență oraculară. Așa se exprima și Pythia. Ceva din virtuțile profetice ale foștilor oraculari s-a manifestat brusc și în făptura prozatorului român.

Mă întorc la Seneca. Se înțelege imediat că nu am nici o simpatie pentru consilierul lui Nero. Seneca a fost un abil mînuitor de cuvinte, nu se omora cu silogismele, dar el înțelegea prin filosofie, probabil, altceva decît faptul de a gîndi. El înțelegea filosofia ca mod de viață. Cel puțin așa cred Pierre Hadot și Michel Foucault. Seneca trăia, nu gîndea. Alături de Cicero, Seneca a creat lexicul filosofic latin și european. Nu-i puțin lucru. El a tradus cel dintîi „ousia” prin „essentia”. Dar astea sînt de-acum finețuri...

V-am spus că a fost un abil mînuitor de cuvinte, deși nu am nici o stimă pentru filosofii de cuvinte. Filosoful onest gîndește în argumente, nu în propoziții și metafore. D-aia nu-mi place Agamben. Aș vrea să vă citez un enunț din Seneca și să-i precizez contextul. Într-o epistolă către Lucilius, Seneca afirmă: „Sărac nu este cel care are puțin, sărac este cel care vrea mai mult”. Mă îndoiesc că Octavian Paler ar fi putut compune un enunț la fel de fulgerător.

Deci, dacă ai foarte puțin, dar nu-ți dorești mai mult (că nu te duce capul), ești aproape bogat. Tăiești senin și împăcat cu sine. Cam acesta e înțelesul citatului: să te mulțumești cu ce și cît ai. De îndată ce-ți dorești mai mult, sesizezi că ești într-o stare de plîns. Îți faci singur rău. Enunțul mă binedispune, îl citez adesea studenților (ca să facem haz), dar nu dau doi bani pe el. V-am mai spus: nu-mi place filosofia de vorbe. N-a îmbogățit pe nimeni :)

Învățătura e prețioasă, dar nu se poate aplica în nici un caz lui Seneca însuși, întrucît numitul Seneca era cel mai mare latifundiar din Imperiul roman. Dacă ar fi fost vreun sărăntoc (ca Epictet), l-aș fi crezut și aș fi admis bucuros că Seneca a înțeles filosofia ca acord între gînd și faptă. Seneca nu și-a trăit nici o clipă filosofia.

Prin urmare, Hadot și Foucault n-au nimerit exemplul cel mai potrivit pentru conceptul lor de filosofie.


P. S. În imagine: Gaspare Traversi (1722 - 1770), Mendiant recroquevillé (1750 - 1755). Atribuire incertă.


Citiţi în continuare!

miercuri, 18 octombrie 2017

Cum poți elogia un ilustru defunct chiar dacă nu ai catadicsit să-i citești opera




Toată lumea este convinsă că știe să citească îndeajuns de bine cît să priceapă cea mai dificilă și mai stufoasă carte.

Despre proza lui Proust, ce să zic? În comparație cu Joyce, a devenit limpezimea însăși. Nu a fost întotdeauna așa: măcar pentru un poet ca Paul Valéry, Proust a părut un autor opac, peste puterile sale de cuprindere, un creator inaccesibil.

Deci, fiecare dintre noi crede că este (cel puțin) un cititor bun, cel puțin la fel de bun ca Valéry. Dacă n-am avea încredere deplină în virtuțile noastre cognitive, de ce-am mai citi? Dacă n-am spera să accedem în cele din urmă la sensul ultim, copleșitor, al Divinei comedii, ne-am opri din citit și, poate, am renunța la acest obicei, ori ne-am apuca și noi de scris texte incomprehensibile, ca să-i bucurăm / umilim pe ceilalți, de ce bravul Joyce a putut și noi nu?

Ajuns aici, mi-am amintit brusc că Roland Barthes a avut modestia (și îndrăzneala) să afirme într-un interviu, fără ironie, că este un cititor cît se poate de precar („un mauvais lecteur”, declară), măcar dintr-un punct de vedere cantitativ. I se părea că citise mult prea puțin, cîțiva clasici (Racine, Balzac, Verne, plus Sade, care e un prozator foarte dubios etc.) pe care îi comentase, de altfel, abundent și excesiv, ignorînd nume și opere la fel de prestigioase. Își reproșa, cum ar veni, că gîndise prea mult și citise prea puțin.

Firește, dacă privim astfel lucrurile și-l considerăm bun și eficient numai pe individul care străbate zilnic o carte de cinci sute de pagini, atunci nimeni nu poate fi cu adevărat un cititor „ideal”, cu excepția celor care aplică „speed reading” oricărei cărți, indiferent de subiect, poate fi și un tratat despre virtuți.

Cititul presupune (e obligatoriu!) și momente de reflecție pacientă, iar reflecția cere timp, perseverență, nimeni nu gîndește de plăcere și gratuit. Sensul nu se ivește dintr-o dată și nu se oferă de la sine, oricît de iscusit exeget ai fi. Altfel spus, interpretarea unei cărți nu reprezintă aproape niciodată un rapt mistic. Formularea unei ipoteze critice, activitatea propriu-zis hermeneutică presupun o strădanie îndelungată. În fond, nu citim niciodată, recitim. Afirmația lui Nabokov consemnează o evidență prețioasă. Lectura propriu-zisă înseamnă o re-citire.

Așadar, nu-l cred pe Barthes un cititor rău și nici nu socot că proceda greșit, cînd citea meditativ, analitic, minuțios, lent. Ar fi procedat rău, am impresia, doar dacă ar fi trecut într-o singură zi (și în mare viteză) printr-o mulțime de cărți, dintr-un simplu divertisment.

Din același punct de vedere (și numai din acest punct de vedere), Paul Valéry (un înțelept care nu mi-a devenit niciodată foarte simpatic) a fost un cititor și mai rău. Citea puțin, pe alese și se mîndrea cu asta. A încercat în mai multe rînduri să-și justifice lacunele, lipsa de entuziasm pentru unii autori. Nu știu, în schimb, dacă gîndea foarte mult, în Introducere la metoda lui Leonardo da Vinci mi s-a părut mai degrabă confuz (cine gîndește limpede se exprimă limpede, altfel nu-i cu putință), dar e vorba de o lectură de odinioară, m-am ferit s-o repet, cartea nu mi-a plăcut cîtuși de puțin.

Pe lîngă o cuvîntare la Academie despre Anatole France (în care nu spune aproape nimic despre scrierile lui Anatole France, nici măcar despre Grădina lui Epicur, care ar fi trebuit, în principiu, să-i inspire măcar un mic excurs despre plăceri), a rămas de pomină articolul consacrat lui Marcel Proust, în La Nouvelle Revue française (nr.112, ianuarie 1923, pp.117-122), care se voia un omagiu pios la moartea prozatorului și nu reprezintă, azi, decît un text extrem de bizar, o blasfemie subtilă, care a trecut atunci neobservată.

În articolul său, Paul Valéry afirmă nonșalant că nu l-a citit cu maximă atenție pe Proust și nici cu plăcere. A străbătut un singur volum din În căutarea timpului pierdut și a intuit imediat că are de a face cu un autor original, cu un novator (un novator nu este negreșit și un scriitor mare). Dar proza lui Proust i s-a părut mai degrabă încifrată. Iar pentru obscuritate, Valéry (el însuși un scriitor dificil) nu-și găsea nici o vocație.

Declară, așadar: după cum știe toată lumea (sic!), cărțile lui Proust, nu se citesc prea ușor. În pofida acestui fapt, orice autor dificil se cuvine a fi binecuvîntat și primit cu maximă prețuire. Dacă el își formează cîțiva cititori, nu o face niciodată doar pentru sine. Acești cititori prețioși se vor îndrepta și spre Montaigne, Descartes și Bossuet. Cîștigul este al tuturor scriitorilor care „se exprimă în abstracțiuni, în silogisme, care cuprind într-o singură frază corpul unei întregi gîndiri”. Ei nu s-au temut să-i înfrunte pe cititori: „Encore un peu de temps, et nous ne les comprendrons plus”.

Noi, care nu prea ne-am omorît cu Proust în tinerețe (și nici la maturitate), îl vom aproba, pesemne, pe Valéry. Și-l vom privi cu înțelegere și simpatie...


P. S. În imagine: Gobin, Michel, Young Man with a Candle (1681).


Citiţi în continuare!

luni, 16 octombrie 2017

Strîngeți-i de gît pe critici și, în final, dați-le și cu o strachină în cap



Mă uit în jur și mă înfiorez pînă în străfund, simt un junghi cordial în piept: toate cărțile care se publică în România au cel puțin o recenzie pozitivă. Fiecare autor „are părțile lui”, cum se zice de la Montaigne încoace. Unele edituri și-au creat bloguri în acest nobil scop. Eu, unul, le înțeleg. Cartea trebuie vîndută cu orice preț, și orice mijloc e bun, chiar dacă nu e onest.

Nu există carte - oricît de rea - care să nu fi fost lăudată. N-am întîlnit excepții. Uneori, am nevoie de recenzii cinstite (chiar azi am căutat insistent), vreau să știu dacă merită să-mi petrec (sau să-mi pierd) cîteva ceasuri cu un autor și de nicăieri nu rezultă cît de bun / de prost este autorul. Orice titlu e întîmpinat și petrecut de un cor de osanale. Rămîi cu impresia că nimeni nu mai tipărește cărți slabe, pretutindeni apar numai și numai cărți mai presus de reproșuri. Ce-i drept, indiferența publicului face aproape inutil acest efort de promovare. La urma urmelor, peste tot e aproape la fel, nici critica engleză / americană nu e mai brează cu sistemul ei de bestsellers și cu topurile ei dubioase, din care urmează că cel mai teribil roman scris în engleză e Dezonoare de J. M. Coetzee, apreciere profund îndoielnică. Despre francezi ce să zic? Francezul e amabil și guraliv prin definiție, n-ar critica o carte nici să-l pici cu ceară, e rezistent la suferință, a învățat asta la Borodino...

Blogurile de la noi sînt doar bloguri de înștiințare. A ieșit cutare carte, puteți s-o cumpărați de la..., la prețul de... Formidabilă! 5 steluțe, că doar nu dau din buzunar! Entuziasmul e de fiecare dată exagerat, dar eu unul înțeleg foarte bine acest extaz silit. Se citește puțin și la învălmășeală. Cînd se citește puțin, orice mijloc de a stimula acest obicei este moralmente justificat. La urma urmelor, și eu fac (aproape) la fel. Consemnez cărți și-mi doresc să se vîndă. Momesc publicul. Sînt un soi de pețitor pentru mirese neglijate :))

Acuma, mă veți întreba, poate, cîte cărți cu adevărat bune se tipăresc într-un an (la noi)? Răspunsul meu e științific documentat, tăios ca fularul și definitiv ca iarba din vîlcele. În afară de (unele) reeditări din clasici (din clasicii altora, firește), numărul capodoperelor publicate într-un an e (cam) două. În 2014, au fost Laur și Stoner. În 2013 fusese Teatrul lui Sabbath. Anul trecut au fost 2666 și Amuleta. Anul ăsta încă n-am citit ceva foarte tare, poate Augustus de John Williams (citesc romanul chiar acum, nu-i rău). Am recitit de curînd Să nu mă părăsești de Kazuo Ishiguro, un roman excelent, dar nu se pune, a doua ediție e din 2011, a trecut o veșnicie.

În definitiv, numai aceste două-trei titluri ar merita euforia cronicarilor și, în rest, s-ar cuveni recenzii cumpănite. Recenzii vigilente nu mai scrie nimeni în România, cu excepția lui Alex Ștefănescu...

Sigur, gustul nimănui nu este perfect, ce-mi place mie poate să-i displacă foarte bine altuia (tuturor celorlalți) și nu există argument logic prin care să-l conving că greșește. Judecata de gust e precară de felul ei. Nu există vreo dovadăAugustus de John Williams (Polirom, 2017, vezi detalii aici) e un roman bun, faptul că-mi place acum, după 40 de pagini, nu-i o probă suficientă. Dar nici nu se poate găsi una mai bună...



George Orwell (care repeta o opinie kantiană) avea dreptate: „In reality there is no kind of evidence or argument by which one can show that Shakespeare, or any other writer, is ‘good’” (Lear, Tolstoy and the Fool).


P. S. În imagine: Balanța Justiției într-un manuscris medieval.


Citiţi în continuare!