luni, 3 iulie 2017

Du-te, du-te la Petușki! La Petușki se află mîntuirea ta...



Venedikt Erofeev, Moscova-Petușki, traducere și note de Emil Iordache, Iași: Polirom, 2014, 168p. 


Vă mai amintiți de Erofeev? În 2006 s-a discutat mult despre cartea lui. Eu mi-am amintit de el tocmai azi cu ajutorul decisiv al Ruxandrei Cesereanu, care mi-a amintit insistent să-mi amintesc...

Un chefliu antrenat ia trenul din Moscova și speră să ajungă într-un sfîrșit la Petușki, unde îl așteaptă probabil o copilă binevoitoare, o komsomolistă. Ca să-și ascută îndrăzneala, bea. Bea de toate, în special vodcă. În acest chip, Venecika Erofeev urmează un îndemn interior, metafizic: „Du-te, du-te la Petușki! La Petușki se află mîntuirea și bucuria ta, du-te!”. Venecika pornește plin de elan. Asta e tot. Restul este poezie și surpriză. Erofeev pretinde că a redactat cartea în „toamna anului 1969, la lucrările de montare a cablurilor în Șeremetievo”. Recomand să-l credem pe cuvînt.

Am terminat, deci, Venedikt Erofeev, Moscova-Petrușki. O carte interesantă.

Foarte inteligent, bun manipulator de lecturi, ingenios (pagina cu întrebările Sfinxului e memorabilă, ca și sfîrșitul cărții), teribilist, ironic, pișicher. Dar poemul metafizic rămîne, am impresia, în pura gratuitate. Arcușul freacă accelerat sîrma lăutei, muzicantul suflă de zor în clarinet, toboșarul bate zdravăn în timpan, simfonia nu se aude, filmul e mut. Așadar, întîlnesc în aceste pagini gratuitatea strîmbăturii unui Gavroche deprimat / euforizat, care nu mai îndrăznește să spere în / vreo revoluție. Dacă în lume nu poți schimba nimic, modifici lumea în închipuire, excitînd-o cu vodcă... Urcăm încrezători în personalul care duce la Petușki. Și ne trezim cu o „sulă uriașă” înfiptă adînc în beregată...

Este o exagerare, totuși, a vedea în proza lui Venedikt Erofeev o rescriere a lui Gogol. Erofeev poate să placă unui cititor ca mine (livresc, dezabuzat, răbdător), dar nu și celui care caută o miză oarecare, sensul anagogic al lucrării, să zicem. Moscova-Petușki nu are un sens anagogic.

Nu pot nega, Erofeev mă distrează (are umor din belșug), îmi pot imagina că trenul merge spre rai (dar chiar duce la rai?), așa cum clasa muncitoare merge în paradis, cînd de fapt locomotiva lui Erofeev nu înaintează nicăieri. La sfîrșitul lecturii, Erofeev mă lasă exact acolo unde eram (și) la începutul începutului. Și nu e tocmai vina mea. Într-un cuvînt, proza lui Erofeev nu prezintă (și nu trezește), la recitire, nici un fior metafizic. Autorul a scris pur și simplu ca să-i amuze pe cititori. Și îi putem pretinde oare mai mult? Are rost?

În consecință, am citit romanul asemenea exegetului realist (incriminat de Emil Iordache în postfață), care nu poate vedea, vai, în povestea lui Erofeev decît odiseea unui biet Villon născut „dincolo de cercul polar", într-o „mică stație de cale ferată”. Și mult prea tîrziu.

Dacă Erofeev a făcut o glumă și ne îndeamnă la haz, de ce să-i nesocotim îndemnul? Are haz.

Am trecut la o a doua lectură a cărții, pe paragrafe. Și mi-am propus să identific (la rîndu-mi) citatele neremarcate de traducător / exegeți pînă acum. Sau pe acelea care nu sînt semnalate înadins la subsol.

Am identificat unul din (cine credeți?) marele Rabelais. La pagina 22, naratorul zice că a stat un timp în cameră, la Orehovo-Zuevo, cu patru buni amici. El era al cincilea. Se înțelegeau atît de bine încît dacă unul dintre cei cinci zicea „Băieți, eu beau vin de Porto”, toți, la unison, se sculau și beau vin de Porto. Dacă unul se referea la bere, toti beau fericiți bere. Este o parodie, poate, a secțiunii, din Gargantua, despre mănăstirea liberă (și mixtă) a fratelui Des Entommeurs, pe nume Thélème. Care avea drept suveran principiu invincibilul "Fă ce-ți place!". Și unde dacă unul zicea: "Mă duc să sar coarda", toți mergeau să sară coarda ca să-i facă pe plac. Numai că mănăstirea lui Erofeev conține, vedem, doar frați călugări, nu și măicuțe.


P. S. În imagine: Adriaen Brouwer (ca. 1605-1638): The Bitter Potion (c.1630 - 1638).


Citiţi în continuare!

marți, 16 mai 2017

Mă bucur şi mă veselesc. Mă bucur şi mă veselesc



Deşi n-am prieteni fanatici şi refuz sistematic mondenităţile (nu-mi plac îmbulzelile, cozile amatorilor de autografe, mania de a fotografia totul, discursurile improvizate şi, în plus, mai sînt şi foarte sfios), firea mea este, mai degrabă, cordială, amabilă.

Menirea mea ca eseist sceptic nu este aceea de a-l speria ori, Doamne fereşte!, de a-l îngrozi pe cititor. Las această satisfacţie în seama specialiştilor. La urma urmelor, pot să-l pun pe gînduri şi fără să-l zdrobesc (de cititor zic).

La un summit literar, cu mulți ani în urmă, poetul Mihai Ursachi a rezumat definitiv, printr-o sintagmă memorabilă, scopul vieții: “Mă bucur şi mă veselesc. Mă bucur şi mă veselesc”. Pentru participanții la șezătoare, exclamația lui a părut o noutate absolută, senzațională. Au chemat o televiziune și l-au filmat. A rezultat astfel singurul clip cu Mihai Ursachi disponibil contemporanilor. 

Vă mai amintiţi oare îndemnul lui Seneca (epistola 23)? Citez: “În primul rînd, fă asta, dragă Lucilius: învaţă să te bucuri”. Cel care ştie să se bucure va găsi oricînd un prilej potrivit. Bucuria autentică (dar şi plăcerea autentică!) se întemeiază neîndoios pe frumuseţe. Epictet a spus-o cel dintîi. Există și plăceri pure, nevinovate. Opriți-vă măcar un minut. Priviţi într-o noapte senină văzduhul. Pipăiţi / respirați / mirosiți iarba, frunzele, florile, arborele lui Iuda. Recitaţi un verset din Cîntarea cîntărilor: “Căci, iată, iarna a trecut, / Ploaia s-a dus, a plecat, / Au apărut florile pe pămînt”. Poate fi oare ceva mai frumos?

Ştiu şi consimt: frumuseţea este pieritoare, viaţa fragilă, coasa morţii aproape, trupul slab și neputincios. Problema e alta: în pofida acestor venerabile banalităţi, pot rămîne destins (adică diferit de indivizii pomeniți mai sus)? Pot fi un original (originalitatea fiind întotdeauna o diferență)? Îmi pot păstra cumpătul? Am voie să zîmbesc?

În deosebire de literatorii elegiaci, de mînuitorii de adjective capitale, vreau să scriu în aşa fel încît să obţin la sfîrşitul textului meu măcar un surîs. Dacă nu-mi ating ţelul, dacă nu binedispun, dacă nu înseninez, mă îndoiesc de talentul personal. N-am primit talant. Fac degeaba umbră pămîntului…


P. S. În imagine: Karoline Juzanx, Don Quichotte.


Citiţi în continuare!

duminică, 14 mai 2017

De ce nu s-a sinucis Flaubert aruncîndu-se în Sena cu o piatră de gît?


Înlătură din răsputeri buruiana resentimentului. Nu invidia pe nimeni, căci nimeni nu este de invidiat. Nu intra în discuții zadarnice, pierzi vremea...

Și dacă, printr-un hazard, trăiești cu impresia că ai putea fi un scriitor (unul dintre miile și miile de scriitori de pe fața încăpătoare a pămîntului), singurul lucru liniștitor pe care-l poți face este să scrii. Să scrii cît te țin puterile, de dimineață pînă seara. Scrisul este, în el însuși, o noblețe, o bucurie, singurul paradis real. Cititul e alta. Nu mai ai nevoie de diplome, de aplauze, de premii, de zarvă, de polemici dubioase și perfect zadarnice. Scrie, deci. Așa cum au făcut atîția alții, cu mai mult sau mai puțin succes. În treacăt fie zis, succesul nu-ți folosește la nimic. Nici acum și nici peste un mileniu, cînd vei fi complet uitat, oale și ulcele...

Un exemplu dintre multe altele. Gustave Flaubert a început să scrie la Doamna Bovary în seara zilei de 19 septembrie 1851, o vineri, şi a pus punct ultimei propoziții, „Acum, de curînd, [Homais] a primit Legiunea de Onoare”, abia în 31 mai 1856, o sîmbătă, cînd i-a şi trimis manuscrisul prietenului Maxime Du Camp, la Paris, spre publicare. Dacă facem socoteala, trecuseră nu mai puţin de cinci ani şi nouă luni. (Tare mă tem că socoteala e greșită, am calculat cu oarece aproximație, am chiulit de la matematică, degeaba îmi pare rău acum...).

În tot acest timp, Flaubert n-a ţinut prelegeri la Academia de Inscripţii, n-a participat la supeuri, la banchete festive, nu s-a întîlnit cu Louise Colet decît o dată sau de două ori pe an (aici a greșit radical, în opinia mea), n-a patronat societăţi literare, asociaţiuni enciclopedice, a scris cîte opt-nouă ore pe zi (şi uneori chiar mai mult), în cea mai serenă singurătate, la Croisset, pe malul Senei. Într-un cuvînt, după cum şi-a propus, a evitat viaţa. Răul de a fi. Scriind.

Faima (adică atenţia temporară a publicului îndreptată nemilos asupră-ţi) reprezintă cel mai penibil motiv pentru care ai putea scrie. Încă o dată, citez din nepreţuitul Flaubert: „Dacă n-aş lucra, nu mi-ar mai rămîne decît să mă arunc în rîu cu o piatră de gît” (scrisoare din 13 noiembrie1872 către Ivan Turgheniev).


P. S. În imagine: Odilon Redon (1840-1916), Mélancolie (1876).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 13 mai 2017

Ce poți să-i ceri Teroristei, dacă îți propui cu tot dinadinsul s-o uimești



I-am cerut Teroristei, zilele trecute, dintr-un amuzament vinovat, pe care vreau să-l explic aici, să fie amabilă (așa cum a fost dintotdeauna) și să-mi trimită o carte. A fost vorba, nu ascund curiozitatea mea oarecum bizară, de Cavalerul templier, romanul lui Jan Guillou.

Romanul face parte dintr-o trilogie de mare succes (la care autorul - mai hîtru decît criticii lui - a adăugat și un al patrulea volum). Templierii îi fascinează pe mulți cititori (nu fac parte dintre ei, o să vedeți). Cine n-a vrut să fi fost, în tinerețe, un astfel de cavaler neînfricat, dîrz, generos și cu barba împletită în cîrlionți? Cine n-a visat o domniță singuratică așteptîndu-și smerită într-un castel ridicat semeț pe un munte cavalerul predestinat? Deci, n-o mai lungesc, am cerut cartea lui Guillou.

Terorista mi-a replicat că numai la asta nu se aștepta din partea subsemnatului (om serios de felul lui, măcar în ochii ei), dar mi-a promis că volumul îmi va sosi cu primul curier. Mi-a sosit. Este exact ceea ce mă așteptam: un roman scris cu abilitatea frugală a unui reporter (Jan Guillou chiar este un reporter cunoscut și premiat). Singura diferență față de toate celelalte cărți despre cavalerii templieri este că aici, protagonistul, Arn Magnusson, și adversarii lui, păgînii, nutresc un soi de simpatie, de înțelegere civilizată unii față de alții. La o primă privire, atitudinea este inedită, îl ia prin surprindere pe cititor, care se aștepta, mai degrabă, la ură și intoleranță. Nu-i exclus ca miza cărții să stea chiar aici. Vorbind despre trecut, autorul oferă o sugestie cu privire la situația de azi. Pacea și bunăvoința sînt mereu preferabile conflictului religios.

Și acum să vin la subiect. De ce am cerut această carte? Simplu, pentru că întreaga mea aventură a lecturii se sprijină pe un roman despre cavaleri fără prihană și domnițe care sînt gata în orice clipă să se sacrifice pentru ei. Cavaleriu teutoni (Purtătorii de cruce, Krzyżacy), cred că am mai spus asta, a fost primul roman mare citit de mine. Mare, înainte de orice, ca număr de pagini (două volume). Și mare prin forța narativă a prozatorului polonez Henryk Adam Aleksander Pius Sienkiewicz, creatorul lui. Citit înainte de a termina gimnaziul, romanul m-a marcat definitiv. L-am recitit de zeci de ori, la una dintre scene am plîns. Alții plîng cînd citesc Doamna Bovary, Ulysses, sau mai știu eu ce, sînt niște intelectuali subțiri, neîndoielnic, eu am lăcrimat pe ascuns din simpatie pentru minunata Danusia și cavalerul ei, Zbyszko de Bogdaniec, condamnat de regele Jagiello la moarte prin decapitare. Danusia urcă pe eșafod și strigă: „Este al meu, al meu!”. Zbyszko este salvat...

De atunci am citit multe romane despre cavaleri, înclusiv Stelele din Eger, în care eroul se numește Gergely, și mi-am zis adesea că această pasiune s-a născut odată cu prima mea lectură semnificativă. Am străbătut stoic toate aceste cărți (unele mai bune, altele mai rele) căutînd, probabil, să refac o plăcere originară. N-am găsit încă un roman despre cavaleri pe gustul meu, n-am mai plîns de multișor, nici n-aș mai fi în stare, păcat de candoarea mea de odinioară.

Acesta este motivul strict personal pentru care mi-am dorit romanul lui Guillou...

Ofer, în încheiere, coordonatele volumului: Jan Guillou, Cavalerul templier, traducere de Dan Ciobanu, București: Editura Univers, 2014, 374p., 44, 90 lei.


P. S. În imagine: Maître de la Mazarine,  Saint Victor chevauchant, Paris, vers 1413. Peinture sur parchemin.


Citiţi în continuare!

miercuri, 10 mai 2017

Iubitule, sînt a ta cu o singură condiție: recită-mi un vers...



Mă tem că de la o vreme (să tot fie vreo 30 de ani), a devenit de prost gust să reciţi poezii iubitei. Numai bătrînii mai cunosc acest obicei bizar. Ar fi un semn de senilitate, de împuținare a minții și energiilor. Cel puţin, aşa cred mulți cititori tineri.

Unii dintre ei gîndesc și-mi răspund cam așa: arşiţa amanţilor n-are nevoie de hexametri, de rime și ritmuri. Misterul erotic trebuie să fie instantaneu, spontan, mut. O încleştare a muşchilor, o ciocnire violentă a oaselor, o verificare a tăriei scheletului, o întrecuprindere sălbatică, o descompunere simultană. Iubirea se trăiește și nu are nevoie de nici o glosă. Nu-i nevoie, aşadar, de falsificări livreşti.

Cînd le cer studenților (din fericire, o fac destul de rar, m-am ars deja) să reproducă Ce e amorul? de Eminescu, un vers din Bacovia („Dormea întors amorul meu de plumb”), un poem din Brumaru („Erai romantică. Le-aveai pîn’ la pămînt / Genele lungi, purtate drept veșmînt...”), mă confrunt cu un refuz unanim. Nu de poezii ne arde nouă, îmi declară prietenii. Noi ne confruntăm cu Viața!

Mi se va spune că iubirea este un afect care se trăieşte, nu se comentează. Se asumă, nu se proclamă urbi et orbi. Se pătimeşte, nu se recită. Așadar, este o experiență, nu un discurs. Cînd este năprasnică (adică aproape întotdeauna la tinereţe, la maturitate și la bătrînețe), iubirea nu are nevoie de compuneri într-un limbaj ales, „figurat”. Nu are nevoie de Eminescu sau de Bacovia. Nu-i pasă de Brumaru. Rămîne discretă, sibilinică, taciturnă, laconică. Aşa o fi.

Dar omul vrea mai mult: vrea să priceapă ceea ce trăieşte. Iar pentru a înţelege este nevoie, uneori, de limbajul echivoc al versurilor, de metafore şi comparaţii. Şi mai e ceva. Mă îndoiesc de faptul că iubirea care nu ştie să se exprime ar fi o adevărată iubire. Fireşte, e imposibil să pricepi „ce e amorul” – preferabil este să-l trăieşti plenar – şi, orice am face, sensul şi esenţa anumitor experienţe ne scapă. Eu cred însă şi altceva. Şi anume că fără un limbaj adecvat, trăirea cu pricina este tulbure şi precară, ca somnul şi reveriile unui nevrotic. În lipsa cuvîntului adecvat, a cuvîntului „ce exprimă adevărul”, iubirea nu se iveşte. Nu poţi percepe lucrurile / culorile fără să dispui de un vocabular care să le numească, fie şi aproximativ. Psihologii știu bine acest plicticos truism.

Mai întîi a fost cuvîntul (e vorba chiar de latinescul „amor”) şi abia apoi trubadurii din Provenţa (ori alţi poeţi la fel de caraghioşi) au inventat iubirea-pasiune. Nu invers. Abia cuvîntul nimerit („cuvîntul potrivit”, cu vorba lui Arghezi) provoacă și susține realitatea. Trăirile înfloresc tocmai din aceste smerite cuvinte adunate într-un poem de către un poet famelic.

Am prezentat, adeseori, în faţa unui auditoriu juvenil această modestă teorie privată. Am scris despre ea şi în Porunca lui rabbi Akiba…. Nu ştiu dacă am avut succes. Mă cam îndoiesc. Cînd este adevărată şi profundă, iubirea mută stelele, soarele şi cerul însuşi, măcar în imaginația amanților. Şi poate fi descrisă doar într-un poem inspirat. Nu iubești pe nimeni dacă nu ești în stare să spui un vers.

Eu așa cred...



P. S. În imagine: Egon Schiele, Liebende [Amants], c.1909.


Citiţi în continuare!

luni, 8 mai 2017

De ce toate muzele poeților adevărați sînt grăsuțe?



Dacă nu mă înşel, poeţii de pretutindeni cîntă, de obicei, două - și numai două - teme: iubirea şi moartea. Prin poet înţeleg, fireşte, precum Goethe odinioară, orice fel de scriitor. În Filosofia compoziţiei, Edgar Allan Poe afirmă: „cel mai nobil motiv poetic este moartea ființei iubite”. Poe conjugă, așadar, în modul cel mai surprinzător, cele două teme lirice.

Firește, pentru lirica erotică, este nevoie de o Muză. Bănuiesc că știți ce-i o Muză, nu insist. Orice poet se bazează în viața lui de om sărman pe o Muză. Deci, Muza poate fi, desigur, o curtezană generoasă, cu sîni, şolduri, coapse, rotunjimi, moliciuni. Și altele. De veacuri şi veacuri, poeţii adevăraţi slăvesc femeia care se revarsă generos pe de lături, femeia fără muchii şi ascuţimi, frumuseţea sferică, uriașă, La Géante (Uriașa este titlul unui sonet de Baudelaire).

De altfel, într-un poem cunoscut, și Eminescu a precizat condiţiile necesare oricărei creaţii: femeia e preferabil să fie „nu subţire, ci-mplinită / încît ai ce strînge-n braţe, numai bună de iubită”.

Astăzi, din păcate (dar și pentru a-i enerva pe poeți!), în estetica feminină este la modă scheletul. Femeia frumoasă nu trebuie să tragă la cîntar nici cît penele din coada păunului. Priviţi exponatele famelice de la paradele de modă. Dacă sufli mai tare în direcţia lor, rişti ca modelele să dea cu capul de tavan. O astfel de frumuseţe gracilă place, nu neg cîtuşi de puţin acest adevăr preţios, dar nu inspiră pe nimeni, nici un poet nu simte vreun frison, poetul vrea întotdeauna mai mult. Cît mai mult. Întrebați-l, de-o pildă, pe Emil Brumaru...

În consecinţa acestui fapt de psihologie a profunzimilor (şi din lipsă de femei adevărate), poeţilor nu le rămîne decît să deplîngă, în elegii plicticoase, vanitatea existenţei și Finalul ei ineluctabil. Cînd n-au Muze, poeţii trăiesc tocmai din această nedumirire a muritorilor: nu știm încă de ce venim pe lume, nu știm nici de ce murim, nu știm, deci, nimic.

Și, la urma urmelor, la ce ne-ar folosi dacă am afla acest secret vid? Să ne mulțumim cu ce ne-a dat Dumnezeu: să cîntăm fără oprire Muzele, Muzele, Muzele!


P. S. În imagine: Jeanne Lorioz (n. 1954), Sans titre.


Citiţi în continuare!

miercuri, 3 mai 2017

Ce cărți citesc de plăcere? Piatra filosofală



Dacă ar fi să aleg un episod memorabil, o scenă (și numai una), din romanul Piatra filosofală de Marguerite Yourcenar, știu cu precizie ce-aș alege.

Am recitit nu de mult acest roman, în vechea ediție de la Univers, tipărită în 1971 (traducere de Sanda Oprescu), și nu mi-a părut rău nici de data asta. Fiecare dintre noi are o listă de cărți, să spunem cîteva zeci, nu mai mult, la care se întoarce cînd este obosit, deprimat, cînd vrea să uite de un necaz, de o bucurie nemeritată, cînd are pur și simplu mult timp liber la dispoziție, sau, paradoxal, tocmai atunci cînd nu-l are. Citești pur și simplu ca să citești, citești fiindcă....

N-aș îndrăzni să spun că romanul Piatra filosofală este o capodoperă (în definitiv, nici nu știu ce este o capodoperă), probabil că nu este, deși nu-i deloc o carte rea: ce-i drept, stilul îmi pare prea căutat uneori, prea retoric, aș fi preferat o exprimare mai simplă, nu are rost să insist. Oricum, așa scriau toți prozatorii francezi de atunci, în fraze definitive, în sentențe memorabile, ca latinii. În original, L'Œuvre au noir s-a publicat în 1968. A primit imediat premiul Femina.

Deci, citesc / recitesc acest roman de plăcere. Găsesc în desfășurarea lui un amestec de meditație și aventură, exact ce aștept de la un roman, cînd citesc fără să fiu obligat de nimic, doar de plăcere. Problema e alta: îmi place o carte care nu este negreșit o capodoperă. Mă întreb dacă o atare plăcere poate fi justificată și-mi răspund, încă o dată, că nu există plăceri nobile și plăceri ignobile, plăcerea este întotdeauna de un singur fel și nu-ți cere s-o justifici: „îmi place Piatra filosofală, pur și simplu pentru că-mi place”. Nu sînt vrednic de o justificare mai bună. Plăcerea nu depinde numai de ceea ce citesc, mi-a devenit limpede, depinde mai cu seamă de o experiență a lecturii care s-a format demult, demult în vremea în care gustam îndeosebi aventurile și intriga cunoașterii, pe cînd eram un inocent și un naiv. Nimic mai pasionant (pentru mine) decît un om foarte curios, vulnerabil și aflat într-o continuă primejdie. Nimic mai pasionant decît un om înfrînt. Îmi place, așadar, pentru că intriga romanului repetă un „arhetip”. Și mi-ar plăcea, firește, orice roman bun care s-ar referi la ea.

Piatra filosofală consemnează biografia unui savant din epoca Reformei. Ceea ce-l definește pe Zénon, înainte de orice, este o curiozitate febrilă, libido sciendi. Este cărturar, alchimist, medic (mai ales, medic), inventator de mașini de război, autor de cărți „eretice”, filosof. Vrea să afle tot, să noteze tot, să-și explice tot, călătorește pretutindeni, este ba în slujba sultanului, ba sub protecția unui episcop influent, ba în Spania, ba în Țările de Jos, ba în ținuturile nemțești. Un individ plin de nedumeriri, caută ceva și, adesea, nu știe nici el cu acuratețe ce caută, ar vrea să cunoască tot și își dă seama că nu va afla mai nimic, va muri ca orice ignorant, ca oricare altul.

În schimb, ceea ce nu știe precis (dar bănuiește) este că Sfîntul Oficiu îi contabilizează fiece pas. Inevitabil, în amurgul vieții, Zénon ajunge în temniță, pentru o vină mai degrabă imprecisă, ar putea să scape, dar nu vrea, se simte prea obosit, percepe zădărnicia vieții, sfîrșitul nu-l sperie. Este condamnat la moarte pe rug. În noaptea premergătoare supliciului, își deschide venele.

Vorbeam, la început, de un episod memorabil. M-aș opri la întîlnirea dintre Zénon Ligre și Martha Adriansen. Sînt frați vitregi, Martha este sora lui mai mică, dinspre mamă, dar ei nu știu asta, viața i-a despărțit, fiecare cu destinul lui, cu viața lui. Prima și ultima lor întîlnire are loc în timpul unei epidemii de ciumă, în Köln. Zénon sosește în oraș pentru a „cerceta manifestările bolii” (p.88). Îi tratează pe suferinzi, intră în locuințele lor mizere, își riscă viața. Curiozitatea lui ascuțită înfrînge orice anxietate. Ajunge și în casa în care locuiește sora lui, chemat chiar de ea.

Iată cum îl vede Martha: „A întrebat dacă aceea e casa Fuggers și a intrat fără temenele. Era un bărbat slab și înalt, cu ochii duși în fundul capului, înveșmîntat în mantia roșie a medicilor care au primit să-i îngrijească pe ciumați... Chipul său oacheș îi dădea înfățișarea unui străin. A urcat repede scara” (p.89). Zénon merge la patul în care se chinuie Bénédicte, vara Marthei. Observă imediat că bolnava trage să moară. Urmează un scurt dialog: „Non est medicamentum... [Nu există leac]. Forța vitală a surorii dumitale a secat. Putem cel mult să-i alinăm suferința.

-Nu sînt sora ei, se împotrivi deodată Martha... Mă numesc Martha Adriansen, nu Martha Fuggers. Sînt verișoara ei.

Medicul n-a învrednicit-o decît cu o singură privire și apoi s-a cufundat în cercetarea urmărilor leacului. Bolnava, mai liniștită, zîmbea parcă...

- Zici că te cheamă Martha Adriansen, spuse el fără veste. Am cunoscut în tinerețea mea un bărbat destul de vîrstnic ce purta acest nume. Pe soția lui o chema Hilzonde.
- Erau tatăl și mama mea, răspunse Martha aproape în silă.
- Mai trăiesc?
- Nu, zise ea mai încet. Erau la Münster cînd episcopul a cucerit orașul...” (p.90).

Medicul vrea să plece. Marta scoate un ban de aur. I-l dă ca să-l umilească, ea trăiește în lumea celor avuți, el este un simplu vagabond. Indiferent, Zénon nu refuză plata: „Faptul de a-l plăti restabilea distanța dintre ei... Fără să se uite la ea, medicul a vîrît banul în buzunarul mantiei și a ieșit” (pp.90-91).

Frații se întîlnesc, dar Zénon nu-și divulgă identitatea. M-a intrigat dintotdeauna discreția lui. De ce nu spune nimic? Nu-i pasă de sora lui? Preferă să trăiască liber, autonom, anonim? El știe cine e Martha, știe cine a fost Hilzonde, știe că la Münster a murit mama lor. Martha va ignora toate aceste detalii biografice. În cele din urmă, va uita întîlnirea din Köln, împrejurările ei dramatice.

În final, Martha ar putea să-l salveze din carceră, i-ar putea cumpăra pe judecători, i-ar putea întoarce serviciul. N-o face...


P. S. În imagine: Johannes Vermeer (1632 - 1675), L'astronome / l'Astrologue (1668).


Citiţi în continuare!